Acum ceva timp era o reclamă la un baton de ciocolată care spunea ceva de genul “Nu ești tu când ți-e foame”. Ei bine, înseamnă același lucru cu “Nu ești tu când ești stresat”. De ce? Pentru că atunci când stresul te copleșește, înseamnă că tu ai pierdut controlul asupra ta. Funcționezi pe acel pilot automat de care vorbeam la începutul cărții. Instinctul și reacțiile primare sunt cele care îți dictează comportamentul, nu alegerea ta conștientă, asumată, analizată și cu atât mai puțin, asertivă.

Deci este normal să spunem că, atunci când stresul este prea mare, avem nevoie să ne regăsim pe noi. Pentru început, ar fi bine să eviți să ajungi în punctul critic în care adrenalina, hormonul stresului, îți dictează comportamentele. Reziliența construită pas cu pas, așa cum am expus în această carte, te va ajuta să previi situațiile de blocaj, de pierdere totală a controlului.

Dacă ai ajuns totuși în punctul în care anxietatea să fie atât de mare încât să “nu mai fii tu”, așa cum probabil am trecut majoritatea dintre noi măcar o dată în viață, ar trebui să iei o pauză. Da, în aceste situații este mai bine să rămâi “blocat” câteva minute, ore sau zile, timp în care să respiri profund, să îți recunoști anxietatea, frica, panica. Să le accepți ca fiind naturale, după care să te distanțezi de ele pentru a căuta soluții concrete care să te ajute în a te simți mai în siguranță, mai în controlul vieții tale.

Este normal să pierdem controlul din când în când, este natural și chiar sănătos să experimentăm întreaga paletă de emoții, să plângem de tristețe sau de neputință, să urlăm de furie sau de revoltă, să ne retragem din cauza fricii sau a vinovăției. Repet! Este normal. Ce îmi doresc eu pentru tine, este să recunoști aceste emoții și reacțiile tale la ele, apoi să preiei controlul asupra lor, astfel încât acest “nu mai sunt eu” să dureze foarte puțin. Apoi cu blândețe și compasiune pentru tine, să te regăsești, să te reorientezi către soluții, către comportamente mai constructive pe termen mediu și lung.