Greu îmi este să scriu despre frustrare, mai ales că o simt eu! Este greu însă acum simt că este necesar. Este necesar ca să-mi pun ordine în gânduri și în egală măsură o văd ca pe o măsură “anti-frustrare”.
De ceva timp fustrarea se strecoară în pieptul meu, mă apasă, mă supără, mă pune față în față cu dezamăgirea. Nu îmi place sentimentul ăsta. Deloc.
Să simt frustrare mă irită, îmi provoacă disconfort și mă pune față în față cu propria-mi limitare. Sau cu propriile-mi visuri încă neîmplinite. Să fie așteptările mele prea mari; să vreau mai mult decât pot? Sau fac aceeași greșeală de care nu am reușit să scap în totalitate, am așteptări prea mari de la ceilalți?
Da, știu că sunt o optimistă incurabilă. Îmi place să fiu optimistă, cred în oameni și cred în mine. Mi-am dezvoltat asertivitatea și empatia, mă cunosc destul de bine și după 10 ani de antreprenoriat în România, mi-am dezvoltat și reziliența în fața respingerilor, piedicilor, provocărilor …
Cu toate acestea nu sunt imună. Se pare că nu… Și uite-mă față în față cu frustrarea. Uneori o am în față. Alteori pune stăpânire pe mine și mă surprind fiind chiar furioasă și dezamăgită.
O privesc, o analizez, îmi permit să simt, chiar dacă nu îmi place sentimentul. O simt, îi caut sursa ca să înțeleg ce mă nemulțumește de fapt.
Deși în prima fază am tendința (și cred că nu mi se întâmplă doar mie asta) să găsesc “vinonați” în exterior, foarte repede fac un pas în spate și accept că este vorba doar despre mine!
Simt frustrare pentru că EU nu mi-am atins un obiectiv.
Simt frustrare pentru că EU mi-am create așteptări prea mari.
Simt frustare pentru că EU sper ca și alții să gândescă sau să acționeze ca mine
Simț frustrare pentru că EU nu am răbdare, perseverență, creativitate, etc
Si in frustrare îmi asum ceea ce sunt și ce am
Și încă o dată, îmi asum ceea ce sunt și ce am. Chiar dacă asta uneori doare. Chiar dacă este neplăcut să fii față în față cu propria-ți limitare!
Da, uneori simt fustrare. O simt, o las să-și facă de cap o vreme, până când îmi găsesc resursele și energia ca să acționez! Acționez pentru a găsi soluții la acele lucruri care mi-au produs fustrare.
Dacă EU sunt responsabilă pentru ce simt, înseamnă că tot eu pot să schimb situația respectivă. Așadar, când mă plictisesc să îmi plâng de milă, îmi suflec mânecile și mă apuc de treabă! Doar că de data asta o fac diferit. Dacă planul inițial nu m-a dus la rezultatul dorit, înseamnă că ceva nu a fost bine acolo.
Din frustrare încep să fiu atentă la lucruri pe care înainte le-am ignorat. Ies din zona de confort și îmi extind aria de expertiză. De ce oare sunt dezamăgită în prezent? Ce pot face mai bine? Sau poate ce ar fi bine să nu mai fac deloc?
Ce motivații sunt în spatele acțiunilor mele?
Oare nu cumva m-am lăsat orbită de ego, și în loc să rămân aliniată la valorile și misiunea mea, m-am abătut pe un drum mai “sclicipios” dar superficial?
Și uite încă o dată iese la suprafață puterea terapeutică a scrisului…
Te las și pe tine cu întreabarea la care mai zăbovesc și eu o vreme.
Oare frustarea nu ne oferă șansa de a ne dezvolta? Nu ne provoacă să fim mai creativi, curajoși și în final, mai fericiți? Până la urmă ce succes se obține ușor?
Daniela Irimia, trainer pentru dezvoltare personala
PS: Aboneaza-te la newsletter si descarca GRATUIT ghidul „10 pasi pana la a fi o Femeie Indepenenta” .
[mc4wp_form id=”113″]
