Am văzut zilele trecute o postare pe Facebook despre pensionarii americani (la fel de bine putem spune despre francezi, spanioli sau italieni) care sunt foarte activi, merg la spectacole, sunt voluntari în diverse organizații și socializează în cluburi de lectură. Și inevitabil era și comparația cu pensionarul tipic din România care este dependent de medicamente, singurele ieșiri “sociale” sunt cele la medic iar activitatea preferată este privitul la TV.
Nu vreau să intru în discuțiile despre ce fac sau sau nu fac pensionarii români și nici despre sărăcia (atât financiară cât și morala) care îi obligă pe mulți dintre ei să stea în fața televizorului. Din păcate oamenii se schimbă greu, cu atât mai greu după o anumită vârstă. Așadar nu despre ei vreau să vorbesc, ci despre NOI.
Vreau să vă provoc la un exercițiu de introspecție și sinceritate despre cum gândim și cum comunicăm noi cu oamenii care se apropie de vârsta pensionarii. Oare nu cumva NOI, cei tineri, activi și “educați” îi influențăm pe vârstnicii noștri?
Gândește-te cum îi “vezi” tu pe pensionari în general? ….
Și cum te vezi pe tine pensionar?
Ce prejudeți ai legate de vârstă?
Cum comunici cu oamenii de peste 55 de ani?
Să revin la postarea de la care am pornit… Am citit cu mare interes comentariile de la oameni activi profesional, din care reies o mulțime de prejudecăți! Mulți se așteaptă, și vad, vârsta pensionarii ca o retragere din viață cu totul, nu doar din viața profesională! Atât de obosiți și plafonați să fim încât să ne dorim ca de la 60 de ani să stăm în casă să ne odihnim?! Atât de însingurați și egoiști încât să ne pese doar de “liniștea” noastră? Atât de ipohondri încât să ne cumpărăm loc de veci de la 50 de ani și să ne împăcăm cu ideea că viața se trăiește cu o sacoșă de medicamente?
Noi cei de azi vom fi și cei de mâine!
Prejudecățile pe care le avem le transmitem și părinților noștri. Celor care poate acum sunt pesionari sau se apropie de vârsta pensionarii.
Să vă dau un alt exemplu… Acum câteva zile îmi povestea o cursantă că o nepoată i-a spus “De ce te-ai dat cu ruj, că tu ești bătrană”. Doamna are undeva la 55 de ani, este foarte activă, empatică și jucăușă. Lucrează într-o multinațională unde în mod constant trebuie să învețe lucruri noi. Cu toate acestea, simte că societatea începe să o eticheteze… Îmi spunea că se va pensiona când o să poată, pentru că e trist modul în care este tratată, doar din cauza vârstei (și a societății aș spune eu). “Mai bine stau acasă și mai fac un cozonac, o prăjitură…. muncesc de acasă”.
M-a întristat groaznic și în același timp m-a izbit din nou o realitate pe care, din bula mea nu prea o văd! Judecăm și etichetăm, suntem xenofobi, egoiști, superficiali!
Oamenii se retrag pentru că societatea îi marginalizează. Ei fac, sau mai bine spus, nu mai fac lucruri pentru a evita și mai mult sentimentul de degradate, îmbătrânire, însingurare. Și cea mai mare responsabilitate o avem noi! Da, noi cei de 30-40 de ani! Nivelul de dezvoltare a unei societăți se vede din modul în care își tratează bătrânii și animalele. Din păcate, România nu excelează nici la acest capitol.
Oameni buni, până să îi judecăm pe bătrâni, hai să ne întrebăm cum îi tratăm noi pe ei! Până să spunem despre ei că fac sau nu fac ceva, hai să ne uităm la noi! Noi ce facem azi, ca la vârsta pensionarii să trăim altfel? Noi ce facem ca să îi ajutăm pe părinții noștri să se simtă acceptați, înțeleși și apreciați?
Azi am fost la stomatolog, și întru eu bine-dispusă în cabinet, îi spun doctorului că mă simt grozav, că am venit pe jos până la el, că m-am bucurat de plimbare și îi spun râzând ca aștept să mă pensionez. La care domnișoara asistenta spune serioasă “Adică o să vă plimbați cu autobuzul prin oraș”. Pentru câteva momente am rămas fără replică. Noroc că a intervenit repede Costin (medicul) și i-a spus că eu o să mă plimb cu avionul prin lume!
Și uite așa am primit din nou o doză de prejudecată legată de pensionare. Fiecare astfel de mesaj vine să consolideze obiceiurile și stilul de viață al celor trecuți de 60 de ani! Oare chiar este alegerea lor sau indirect, societatea, îi împinge la o viață tristă și plafonată?
Tata se apropie de 60 de ani, vrea să trăiască 120 de ani! Are hobby-uri, meșterește și petrece foarte mult timp în natură. Muncește și probabil o să iasă la pensie când l-or trimite efectiv acasă. Și mama lucrează, citește, merge la petreceri și călătorește! Dar așa sunt “batranii mei” ! Mult prea puțini sunt așa…
Dacă ai avut răbdare să citești acest articol îți mulțumesc și te rog… dă-l mai departe. Sau da mai departe mesajul ca și NOI suntem responsabili de cum arată pensionarul tipic român!
Cu drag,
Daniela Irimia, trainer, performance coach, autor de carti de dezvoltare personala
